Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Memoria iubitoare a fiului

        de Viorica Gligor

În toate a fost frumuseţe, romanul scriitorului spaniol Manuel Vilas, a obţinut, în 2019, prestigiosul Prix Femina Étranger şi a fost finalist al Prix du Meilleur Livre Étranger şi al Prix Médicis. Autorul a scris această carte a doliului şi a dragostei filiale la scurt timp după moartea mamei sale şi la aproximativ doisprezece ani după ce şi-a pierdut tatăl. Protagonistul care-şi plânge părinţii este dublul său ficţional. El parcurge calea duioasă a inimii, pentru a recupera trecutul afectiv. Explorează memoria familială cu o iubire mirabilă, care creşte pe măsură ce amintirile se luminează tot mai mult, se purifică şi se transformă în frumuseţe.

Sfâşietoare, confesiunea relevă singurătatea şi disperarea celui care a rămas orfan, dar şi dorul lui arzător de a-i regăsi pe cei dispăruţi. Scriitura, patetică şi lirică, este o stavilă împotriva uitării, un catharsis, o şansă a consolării şi a împăcării cu sine şi cu cei dragi, a asumării tardive, prin mărturisire, a unor sentimente profunde, dar nerostite la timpul potrivit.

În toate a fost frumuseţe s-a născut din suferinţa pierderii, în care se amestecă nenumărate amintiri, arse de galbenul intens al trăirilor sufleteşti. Cuvintele, hrănite dintr-o tandreţe inepuizabilă, celebrează istoria unei familii obişnuite din Ordesa – un loc înconjurat de munţi din nordul Spaniei: „O stare psihică ce a devenit un loc: Ordesa. Şi de asemenea o culoare: galben. Totul a devenit galben. […] Suferinţa este galbenă, asta vreau să spun”.

Nostalgia din miezul evocării este alimentată de dragostea neînvinsă faţă de cei absenţi. Împotriva timpului devastator, a „disoluţiei trecutului”, singura mărturie rămâne cea a fiului. În a cărui spovedanie se reflectă imagini ale trecerii pământene a părinţilor. Ei continuă să trăiască în sufletul său: „Faptul că tatăl meu înaintează pe drumul dispariţiei totale şi că eu, împreună cu fratele meu, sunt singurul care mi-l amintesc, mi se pare de o frumuseţe extraordinară. […] Sunt singurul om din lumea asta – nu ştiu dacă şi fratele meu – care-şi aminteşte zilnic de el. Nu e vorba că mi-l amintesc zilnic, ci că se află în mine permanent, m-am retras din mine însumi pentru a-i face loc”.

Din acest dialog ardent cu trecutul se alcătuieşte un edificiu salvator al memoriei personale („Îmi amintesc totul. Totul se păstrează în inima mea”), dar şi un omagiu poetic şi răvăşitor al genitorilor săi, cei prin care se legitimează biologic şi spiritual. Regăsirea timpului de altădată înseamnă bucurie şi mângâiere: „Trecutul nu dispare niciodată, se poate întoarce oricând. Revine, mereu revine. Trecutul conţine bucurie. Trecutul e un uragan. E totul în viaţa oamenilor. Trecutul mai înseamnă şi iubire. Obsesia faţă de trecut nu te lasă să te bucuri de prezent, numai că a te bucura de trecut fără ca apăsarea trecutului să-şi facă simţită prezenţa dezolantă nu este bucurie, ci alienare. Nu există alienare în trecut”.

Moartea celor dragi este resimţită ca „o declaraţie de război din partea realităţii”, un atentat la adresa propriei vieţi. Confruntarea cu această cumplită experienţă destructurează atât echilibrul lumii, cât şi coerenţa existenţei personale. Dispariţia tatălui este sinonimă cu frângerea axei universului, cu nonsensul: „Când dispare trecutul tău dispare de pe faţa pământului, dispare tot universul şi totul este nevrednicie. […] Odată cu moartea tatălui meu a început haosul, căci cel care ştia cine sunt eu şi, la o adică, putea depune mărturie de prezenţa şi de existenţa mea, nu se mai afla pe lume”.

Fiul îşi aminteşte cu tandreţe de frumuseţea eclatantă a părinţilor săi. De sentimentul mândriei, al „vanităţii sociale”, pe care l-a descoperit atunci când se plimba cu ei de mână: „Faptul că părinţii mei au fost atât de frumoşi este tot ce mi s-a întâmplat mai bun în viaţă”. Explorarea vieţii lor tinere dobândeşte valoarea unei căutări identitare, dar şi a unei încercări de a le descifra misterul şi de a descoperi asemănări/ similitudini destinale: „Oricum, nu aş vrea să ajung cineva diferit de tata, mă îngrozeşte gândul de a ajunge să am o identitate proprie. Prefer să fiu tatăl meu. Rămân uluit de fiecare dată când descopăr marile şi puternicele coincidenţe între viaţa tatălui meu şi viaţa mea, dar mă şi sperii, însă, în acelaşi timp, mă simt şi sigur, mă îndemn să cred că în această repetiţie există o ordine şi un cifru importante”.

Universul patern se recompune din obiecte personale, din gesturi şi atitudini: costumele impecabile, eleganţa cu care le purta, grija permanentă de a-şi parca Seat-ul 1430 la umbră, semnătura barocă, ce părea a unui nobil spaniol, pasiunea lui, din ultimii ani de viaţă, pentru emisiunile culinare, tăcerea şi discreţia de neclintit cu care a suportat cancerul. Toate acestea, şi puţinele fotografii păstrate, îl răscolesc şi îl emoţionează profund pe bărbatul de cincizeci şi doi de ani. Care devine tot mai conştient de adevărul dureros că moartea părintelui său înseamnă şi „dispariţia unui set de gesturi, a unor mişcări corporale specifice, a culorii unor ochi pe care n-am să-i mai văd niciodată. O anumită expresivitate a mâinilor, braţelor, privirii, buzelor, picioarelor”.

Tot ceea ce o defineşte pe mama sa este păstrat în memoria afectivă. Nimic nu este uitat: frica ei infantilă faţă de tunete, care o determina să se ascundă în debara, apelurile ei telefonice, adesea paranoice, exasperante; pasiunea ei pentru cântecul verii şi pentru muzica lui Julio Iglesias, cochetăria ei feminină, micile răsfăţuri, perpetuate chiar şi atunci când a îmbătrânit, talentul ei proverbial de a strica şi de a arunca la gunoi diverse obiecte, importante pentru ceilalţi, melancolia ei: „toată viaţa ei a trăit scufundată în apele trandafirii ale tulburării melancolice”. Îl răvăşesc nespus flash-urile cu imaginea femeii de altădată, în bucătărie, mâncând o felie de pepene galben sau gătind ceva cu nelipsitul ulei de măsline.

Călătoria spre tărâmul fericit al copilăriei, în care moartea nu există, sublimează făpturile reale ale părinţilor, le metamorfozează şi le idealizează. Fiul este conştient că, odată cu dispariţia lor, tot ceea ce a trăit devine „ireal, inexact, alunecos, evanescent”. Sub zodia acestei irealizări a realului, are sentimentul că ei „au fost îngeri”, iar din trupurile lor adorate izvora muzică. De aceea, i-a rebotezat cu numele unor compozitori celebri. Astfel, tatăl a devenit Johann Sebastian Bach, iar mama, Richard Wagner.

Confesiunea autobiografică a lui Manuel Vilas are valoarea unei declaraţii de dragoste tardive, dar vindecătoare. În ea coexistă suferinţa, dorul, angoasa, regretul, elogiul şi revolta. În absenţa părinţilor, durerea şi spaima devin sufocante şi se transformă în ţipăt: „S-ar putea să nu mă fi iubit, iar ficţiunea aceasta să fie cartea unui om îndurerat. Mai mult decât îndurerat, speriat”; „Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care ţipă şi îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu”.

Fără îndoială, scrisul reprezintă singura formă de iubire şi de nemurire care îi mai este îngăduită, după ce i-a pierdut pe cei dragi. A scrie despre ei înseamnă a-i smulge morţii. Această bătălie împotriva uitării e înnobilată de splendoare şi tragism: „Lupta aceasta este cea mai frumoasă din lume. Doamne, cât de frumoasă este”. Reconstituirea amintirilor familiale, căutarea rădăcinilor materne şi paterne devin mai preţioase decât toate bogăţiile lumii. În memoria iubitoare a fiului se cuibăresc adevărurile subiective despre fiinţele celor pierduţi. În reflecţiile, în trăirile lui sentimentale se luminează una dintre cele mai tulburătoare şi curajoase mărturisiri pe care mi-a fost dat să o citesc.

© 2007 Revista Ramuri